Copilăria şi tinereţea

Bătut, batjocorit, neînţeles. Acceptat. Un copil diferit de ceilalţi

Fugea din mediul lipsit de căldură şi se refugia în natură: „Aici l-am trăit pe Dumnezeu”

Bruno Gröning s-a născut la 30 mai 1906 la Danzig-Oliva, fiind al patrulea dintre cei şapte copii ai soţilor August şi Margarethe Gröning. Părinţii şi-au dat seama de timpuriu că fiul lor avea ceva deosebit. De exemplu, animale sperioase cum sunt iepurii sau căprioarele, veneau la el şi se lăsau mângâiate.

Pe măsură ce creştea, Bruno Gröning simţea că lumea în care trăieşte îi este tot mai străină. Gröning povestea că uneori era snopit în bătaie acasă. Loviturile nu-i provocau suferinţă corporală, spune el, dar se simţea neînţeles.

Simţindu-se respins de duritatea sufletească a celor din jurul său, micul Bruno se refugia în natură. Se simţea atras mai mult de animale, de copaci şi tufe decât de anumiţi oameni. Deseori dispărea cu orele în pădurea învecinată.

„Aici îl simţeam pe Dumnezeu în fiecare tufă, în fiecare animal, chiar şi în pietre. Puteam rămâne oriunde cu orele – de altfel, nu mai aveam noţiunea timpului – puteam medita şi aveam mereu sentimentul că toată viaţa mea interioară se dilata atingând infinitul.”

Nu participa niciodată la încăierările dure ale copiilor de vârsta sa. Şi, deseori, era ţinta batăii lor de joc, fiind pedepsit şi bătut pentru faptul că era altfel decât ei.

Vindecări apreciate la oameni şi animale

Cu timpul, a devenit tot mai perceptibil acel aspect al fiinţei lui Bruno Gröning, care mai târziu avea să-i aducă faima. În prezenţa sa oamenii şi animalele îşi redobândeau sănătatea. În special, în timpul primului război mondial, mergea frecvent în lazarete, unde era mereu binevenit. Răniţii se simţeau bine în prezenţa lui şi mulţi se însănătoşeau. Bolnavii o chemau la ei pe mama lui, rugând-o să vină însoţită de micul Bruno. In rândul familiei şi în cercul de cunoştinţe darul băiatului de a vindeca a fost primit cu plăcere.

Aspiraţia spre independenţă

Bruno Gröning scria în biografia sa: „Incă de pe vremea când eram copil, în prezenţa mea bolnavii se eliberau de simptome iar copiii, şi adulţii agitaţi sau puşi pe ceartă, se calmau după ce rosteam câteva cuvinte. Copil fiind, mi-am dat seama că animalele, unele cunoscute ca sperioase sau altele ca fioroase, dădeau dovadă de blândeţe şi ascultare faţă de mine. In contrast, relaţia mea cu familia era stranie şi tensionată. De foarte timpuriu, am început să aspir la independenţă totală, pentru a putea scăpa de acest mediu familial în care mă simţeam neînţeles”.