Ultimul său drum

In 26 ianuarie 1959, Bruno Gröning moare la Paris

Diagnostic: cancer la stomac în stadiu avansat

La sfârșitul toamnei anului 1958, Bruno Gröning a plecat la Paris cu cea de-a doua soție a sa, Josette, cu care se căsătorise în mai 1955. Acolo a fost consultat de un medic specialist oncolog cu care era prieten, dr. Pierre Grobon. Analiza mai multor radiografii a evidențiat un cancer la stomac în stadiu avansat. Dr. Grobon a vrut să-l opereze imediat, însă Bruno Gröning a refuzat.

El a plecat înapoi în Germania unde a pregătit Sărbătoarea Crăciunului în comunităţi. In 4 decembrie a imprimat o bandă audio care urma să fie ascultată la toate festivităţile de Crăciun. Apoi, a plecat din nou la Paris cu soția sa. Intre timp, dr. Grobon l-a informat pe renumitul specialist în chirurgie oncologică, dr. Bellanger. În data de 8 decembrie în clinica acestuia din str. Henner, nu departe de Montmartre, s-a desfăşurat operația. Rezultatul a fost înspăimântător pentru medici: situaţia era mult mai gravă decât reieşea din radiografii – era inoperabil. Tăietura a fost închisă pe loc.

Recuperare incredibil de rapidă

Josette Gröning scria: „Ei nu puteau înțelege, însă, cum aspectul exterior al lui Bruno trăda atât de puțin din suferința sa interioară, cum putea încă respira normal, faptul că metabolismul său funcționase atât de bine în ultimele săptămâni, iar analizele de sânge erau perfecte. În acest stadiu avansat, pacientul varsă în mod repetat, oricât de puțin ar mânca şi, încetul cu încetul, moare de foame. La Bruno toate astea nu se întâmplau.”

Spre uimirea medicilor, el s-a refăcut foarte repede și a plecat înapoi în Germania, unde a participat la Sărbătoarea Crăciunului. La mijlocul lui ianuarie 1959, timp de trei zile, s-a întâlnit cu conducerea noii asociații, stabilind care va fi calea pe care va merge asociația. Cei doi nu bănuiau că va fi ultima lor întâlnire cu Bruno Gröning.

Operația de la Paris însoțită de o furtună

In 21 ianuarie el a zburat din nou la Paris. Operația nu mai putea fi evitată din cauza unei ocluzii intestinale. In 22 ianuarie 1959, la ora 9 dimineața – la ora la care în München începea procesul de revizuire – Bruno Gröning a fost din nou operat. El a trebuit să îndure lucruri de care îi salvase pe atâția oameni, pentru că el nu putea și nu avea voie să se ajute pe el însuși.

În acea dimineață, în timp ce se afla sub anestezie, s-a stârnit dintr-odată o furtună puternică deasupra Parisului. Soția lui Gröning povestea: „Ciudat a fost și următorul fenomen natural. In 22 ianuarie, în timp ce soțul meu încă se afla sub anestezie, o furtună cu tunete și fulgere a întunecat dintr-o dată cerul acelei zile luminose şi senine. S-a făcut atât de întuneric încât a trebuit aprinsă lumina, ziua în amiaza mare. Sora medicală și-a exprimat uimirea față de această furtună puternică. În zilele care au urmat operației temperatura, tensiunea, pulsul lui Bruno erau complet normale. A reuşit, chiar, să se mai ridice de încă de două ori și să se așeze într-un fotoliu.”

„Combustie internă totală”

In data de 25 a intrat în comă și în ziua următoare, în 26 ianuarie 1959, la ora 13:46, în Clinica Henner, Bruno Gröning a murit de cancer, așa cum a trecut medicul în certificatul de deces. A fost cu adevărat cancer? După a doua operație, dr. Bellanger a spus: „Distrugerea din corpul lui Bruno este îngrozitoare, este o combustie internă totală. Este un mister cum a putut trăi atât de mult, în aceste condiții și fără să sufere dureri cumplite.”

Insă, cu ani înainte Bruno Gröning spusese deja: „Dacă mi se va interzice să acţionez, atunci voi arde în interior.”

Aprecieri postume

Scrisoarea doctorului Grobon din 26 februarie 1959 către văduva lui Bruno Gröning demonstrează cum a suportat el această soartă amară: „Acestea [eforturile medicului dedicate lui Bruno Gröning] au fost atât de naturale și pot spune că ele au găsit un sprijin imens în curajul, voința și personalitatea deosebită a lui Bruno Gröning. [...]“

Dr. Bellanger și-a exprimat admirația sa față de Bruno Gröning şi în decembrie 1974, într-o scrisoare: „Bruno Gröning a fost un bărbat inimos, un om valoros care s-a afirmat; iar demnitatea sa în fața suferinței și a morții provoacă și azi admirație.”

După incinerarea corpului neînsufleţit a fost dată sentința definitivă

Corpul neînsufleţit al lui Burno Gröning a fost incinerat la un crematoriu din Paris, iar urna a fost îngropată în cimitirul din Dillenburg.

Procesul a fost declarat încheiat din cauza decesului acuzatului dar, o sentință definitivă nu a fost pronunțată niciodată.

Fiecare poate primi ajutor și vindecare prin sine însuşi

„Doctorul minune din Herford”, care adusese vindecare miilor de oameni, a murit singur și părăsit într-o străduță mică din Paris. De ce a trebuit să se întâmple asta? De ce a trebuit să îndure el o suferință atât de cumplită? De ce nu s-a putut ajuta pe sine însuşi?

Grete Häusler (1922-2007), ca persoană vindecată, colaboratoare îndelungată a lui Bruno Gröning și fondatoarea „Cercului de Prieteni-Bruno Gröning”, în cartea sa A afla mântuirea, acesta este adevărulscrie: „Bruno Gröning a făcut mult bine în scurtul răstimp cât a fost pe acest Pământ. Darul de a ajuta și de a vindeca l-a primit la naștere. Peste tot unde se ducea se produceau lucruri minunate, care nu pot fi explicate rațional. În public a apărut în anul 1949. După marile vindecări care au avut loc la Herford și după ce a devenit cunoscut de toți, în țară și în străinătate, la doar trei luni a primit interdicția de a vindeca. A fost urmărit și hărţuit, i s-a intentat marele proces și s-a urmărit pedepsirea și condamnarea lui. De ce? Cui i-a făcut ceva rău? Nimănui. In schimb, a făcut atât de mult bine atâtor mii de oameni, cât nicio altă fiinţă umană nu ar fi putut să facă. Au vrut să-l pedepsească nevinovat! Fără a fi vinovat i s-a interzis să facă ceea ce Dumnezeu îi poruncise să facă – să îi ajute pe oameni! A trebuit să poarte în el amărăciunea acestei răutăţi până la Paris, în Clinica Oncologică de pe strada Henner! În dureri cumplite a ars în interior prin Heilstrom-ul pe care nu mai avea voie să-l dea mai departe. Legile umane au vrut să-i interzică asta în Germania. Din cauza tuturor minciunilor și calomniilor a fost tratat ca un infractor! Tăcut și singur, fără ca vreun prieten să știe asta, a purtat în el întreaga suferință a omenirii. Şi ce povară! Dar nu a fost în zadar! Trebuia să se întâmple așa, altfel nu ar fi fost posibil să ajute omenirea.”

Și în cartea sa, Trăiesc pentru ca omenirea să poată trăi în continuare, dânsa scrie: „Atunci când noi, oamenii, folosim cuvântul ‚jertfă‘ ar trebui să fim foarte atenți. În acest caz, însă, când Bruno Gröning a murit la Paris, acest cuvânt exprimă adevărul în toată gravitatea sa.”

Numai așa a fost posibil să se împlinească cuvântul lui, așa cum este subliniat azi în nenumărate relatări de succes: „Când nu voi mai fi pe acest Pământ ca om, când îmi voi părăsi corpul, atunci omenirea va fi atât de departe, încât fiecare om va putea primi ajutor și vindecare prin sine însuşi.”

Continuarea marelui proces

Judecarea recursului și revizuirea sentinței

Bruno pleacă dintr-o poziție dezavantajoasă

In ianuarie 1958, la judecarea recursului, Bruno Gröning s-a aflat într-o poziţie defavorabilă pentru faptul că nu el, ci Procuratura a înaintat recurs. Dar nu numai această neglijență a fostului său avocatului i-a dăunat, ci și întârzierea cu care acesta a pus la dispoziția noii apărări a lui Gröning materialele din dosar, ceea ce a împiedicat pregătirea procesului.

Un alt dezavantaj s-a dovedit a fi felul mult mai sigur în care s-au prezentat martorii acuzării comparativ cu primul proces. Părea că toţi s-ar fi pus de acord asupra aceluiaşi lucru: „interzicerea medicului”.

Închisoare și amendă cu suspendare fără clarificarea problemei vindecării, „o mare rușine”

De această dată, sentința era următoarea: opt luni de închisoare pentru omor prin imprudență și o amendă de 5000 DM pentru încălcarea Legii Practicii Naturiste. Executarea pedepsei a fost suspendată.

Baronesa Anny Ebner von Eschenbach, care a asistat atât la prima ședință de judecată cât și la a doua, a considerat sentința „o rușine pentru Germania”.

Bruno Gröning a declarat că este pedepsit pentru binele pe care-l face. El s-a plâns că, în timpul întregului proces, nimeni nu s-a interesat cum se realizează o vindecare, nici măcar proprii săi avocați. Dacă s-ar fi analizat această întrebare, atunci s-ar fi descoperit că munca sa nu are nimic în comun cu tratamentele medicale. Procesul ar fi trebuit suspendat. Însă, clarificarea acestei întrebări nu a interesat pe nimeni la tribunal. Exista, deja, o părere preconcepută despre Gröning și nimeni nu era dispus să se abată de la ea.

Cerere de revizuire cu puțin timp înaintea morții

Dar nici acesta nu a fost sfârșitul procesului. De data aceasta, Bruno Gröning a cerut revizuirea sentinței. Termenul de judecată a fost fixat pentru data de 22 ianuarie 1959 la Curtea Supremă a Landului din München. La această etapă nu s-a mai ajuns deoarece, în aceeași lună, Bruno Gröning a murit.

„Cuvântul lui alungă boala”

Vindecările au loc în continuare – în ciuda proceselor penale și a interdicției de vindecare

Însănătoșire exerioară și transformare interioară

În timpul acestor divergențe și lupte, activitatea lui Bruno Gröning a continuat. Astfel, în 1957, dr. Horst Mann - ziarist specializat în medicină, într-o serie de articole publicate în revista Neuen Blatt sub titlul „Cuvântul lui alungă boala” a relatat printre altele:

„In dimineața următoare am plecat de la Hameln la Springe, micul orășel din munții Deister. Și aici se formase o comunitate Bruno Gröning. Punctul de pornire l-a constituit vindecarea mai multor persoane. Și aici am putut trăi ceea ce trăisem înainte şi în alte localități din Schleswig-Holstein, în Augsburg, Hameln, Viena, Plöchingen și alte orașe: oamenii se ridicau în picioare și îmi povesteau despre bolile lor. Îmi spuneau numele medicilor care îi trataseră. Povesteau despre însănătoșirea lor, pe care i-o datorau lui Gröning. Și erau gata oricând să ridice mâna și să declare sub jurământ această afirmaţie.

„De când eram bebeluş picioarele mi-erau dislocate din șold”, a povestit Julie Prohnert de 50 ani din Hanovra. „Mai târziu am putut să merg numai cu cârje. Medicul nu a reuşit decât să-mi aline puțin suferința. La o prelegere de-a domnului Gröning, am simțit o reacție puternică. Spatele meu, care era cocârjat de tot, a devenit din nou drept. Am putut să umblu din nou. Problema n-a mai revenit niciodată ...”

„Am avut reumatism articular și permanent eram chinuit de eczeme și abcese. Domnul Gröning m-a eliberat de ele, a spus Wilhelm Gabbert din Hameln.”

„Suferința mea la fiere era suportabilă numai cu ajutorul morfinei”, a relatat Kurt Severit din Evestorf. „Îi mulțumesc lui Bruno Gröning că m-a eliberat de această suferință.”

„Aveam diabet într-o formă avansată”, relatează Robert Thies din Springe. „Mai amenințătoare era, însă, insuficiența cardiacă. Niciuna dintre suferințe nu îmi mai dă azi dureri de cap. Pentru asta îi mulțumesc domnului Gröning.”

Aceste relatări ar putea continua. Cei care îmi povesteau erau oameni de toate vârstele. Bărbați, femei şi copii. Au fost enumerate multe boli, de la dureri de cap, inflamații ale nervilor, sciatică, boli ale rinichilor și fierii, până la boli cardiace și paralizii.

Dar mai era ceva ce m-a mișcat profund. Mulți dintre participanți povesteau deschis, în fața celorlalți, că prin intermediul lui Bruno au avut parte de o transformare interioară. Goana după succes și atitudinea egoistă au făcut loc unei liniști interioare şi unei seninătăţi și unui mod de gândire unitar.”

Propria încredere face cu putinţă pentru oricine reuşita vindecării

Dr. Horst Mann spune în continuare: „După toate aceste discuții cu oameni care se simțeau vindecați prin Bruno Gröning, s-a născut în mine o întrebare clară. Era cu putinţă reuşita vindecării pentru fiecare om, sau, mai precis, la oricare boală? Care erau limitele puterii pe care o avea Gröning? Nu existau pericole aici? [...]

La ultima mea vizită i-am adresat lui Gröning această întrebare. „Eu nu pot și nu vreau să forțez niciun om”, mi-a răspuns. „Dacă cineva se închide și nu este pregătit lăuntric să lase această putere care aduce ordinea să se desfăşoare, atunci și mie îmi lipsește puterea de a interveni. Pe acest om îl îndemn doar să rupă zăvorul răului, care împiedică mântuirea sa.”

Apoi am mai avut o întrebare: „Fiecare boală are un grad diferit de pericol”, am spus. „Să presupunem că, un om grav bolnav este abandonat de medici și vă cheamă, printr-un medic care încă mai luptă pentru pacientul său. Veți putea să-l ajutați?”

„Da”, a spus Gröning. A spus-o fără şovăire. „Dacă bolnavul crede în asta și medicul crede în calea aleasă de acesta, atunci succesul nu se va lăsa așteptat. Încrederea lor comună va da naştere unor forțe nebănuite în bolnav. De multe ori reuşita a venit cel mai rapid acolo unde omul bolnav se agaţa cu disperare de un fir de pai, ca ultimă şansă.”

Despărțirea de Uniunea Gröning

Momentul de bilanţ al daunelor

Birocrația obtuză, funcţionărească, urmăreşte impasibilă cum Gröning primeşte amenda, fără a lua atitudine

În octombrie 1957 apar divergențe între Bruno Gröning și conducerea Uniunii Gröning. Din cauza unei birocrației funcţionăreşti, obtuze, Uniunea i-a dăunat mult lui Bruno Gröning. Motivul disputei l-a constituit sentința procesului conform căreia, în cel mai scurt timp, Bruno Gröning ar fi trebuit să plătească o amendă de 2000 DM. Cum el nu lua niciun ban pentru munca sa și, deci, nu dispunea de suficiente mijloace financiare, la începutul procesului conducerea Uniunii Gröning a decis să suporte costurile care urmau să apară. Acest punct a ridicat, însă, controverse între membrii conducerii, nefiind clar dacă sancţiunea financiară intră în această categorie. Ei aveau de gând să verifice, pe complicata cale birocratică, dacă Uniunea era obligată să plătească cele 2000 DM. Abia apoi urma să se ocupe de strângerea banilor. Astfel, era previzibil că, dacă s-ar fi hotărât să se strângă banii necesari, aceştia i-ar fi parvenit oricum prea târziu lui Bruno Gröning. Prin urmare, Uniunea ar fi privit impasibilă cum, în cazul neplății amenzii stabilite Bruno Gröning ar fi trebuit să intre la închisoare. In acest fel s-a ajuns la o dispută deschisă și, în final, la ruptură.

Prieteni falși

În Bilanțul referitor la activitatea Uniunii, Bruno Gröning a abordat toate punctele în care Uniunea i-a produs daune. În final, rezumând, el a declarat: „Dacă azi fac o paralelă între fostul meu anturaj (afaceriștii Meckelburg, Enderlin, Schmidt și Hülsmann) și cel actual (membrii comitetului de conducere a Uniunii), atunci ajung la același rezultat final. Azi s-a întâmplat același lucru ca atunci. Astăzi, prin intermediul celor care se consideră cei mai buni și mai apropiați prieteni ai mei, nu s-a întâmplat nimic altceva faţă de atunci. La acea vreme, am fost înșelat de niște lucrători murdari. Astăzi, prietenii au fost cei care au dat greş, în sensul că au asistat pasivi la procese, la condamnare, la faptul că nu am primit ajutor, că fără mașină nu am putut să-mi vizitez comunitățile, la faptul că nu s-a întreprins nimic împotriva defăimărilor din presă, la faptul că s-a creat numai confuzie, că nu a fost nimeni lângă mine atunci când aveam nevoie de oameni care puteau și trebuiau să mă ajute cu cunoștințele și poziția lor în această lume, toate astea împiedicând înfăptuirea acelor lucruri pentru care eu am venit pe acest Pământ.

Niciunul dintre acești prieteni nu s-a implicat personal, nu s-a luptat ca să fiu liber, niciunul nu a avut curajul, cu adevărat, să ia atitudine în favoarea mea. Nimic nu s-a întâmplat. Au fost luate decizii peste decizii, printr-o birocrație meschină. Nimeni nu mi-a luat cu adevărat apărarea. Nimeni nu mi-a sărit cu adevărat în ajutor, cu toată ființa sa, pentru a-mi lua de pe umeri toată acestă luptă cu procesele, pentru a mă apăra împotriva presei, pentru a mă ajuta când mașina era stricată, a mă sprijini împotriva mizeriei și calomniei ș.a.m.d.. Nimeni nu mi-a fost scut pentru ca eu să pot face lucrurile pentru care sunt pe acest Pâmânt: să le transmit oamenilor forța vieții și să-i conduc spre credință.

Nimeni, niciunul dintre prietenii mei, dintre cei care doresc să fie prietenii mei, nu s-a gândit că pentru asta eu am nevoie de liniște și că nu trebuie să tot fiu deranjat de influențele lumii exterioare, că am nevoie de un adevărat zid de protecție, pentru a lăsa să acţioneze netulburat ceea ce mi-a fost dăruit. Acest lucru este rușinos iar pentru mine dezamăgitor:

- Afaceriștii au dorit să tragă foloase pentru ei; s-au dovedit a fi oameni răi
- Prietenii din Uniunea Gröning sunt prea indiferenți, prea comozi, ca să nu spun răuvoitori.

Și rezultatul este același: eu nu sunt liber. Mulți prieteni din conducerea Uniunii Gröning nu și-au respectat promisiunile. Tot ce s-a întreprins nu a făcut altceva decât să mă lege la mâini.”

Eșecul Uniunii

Weisser s-a retras și Uniunea Gröningcare, până atunci nu fusese înregistrată în Registrul Asociațiilor, a fost dizolvată după scurt timp. În locul ei a apărut Asociația pentru promovarea bazelor spirituale și naturale ale vieții. Ea a fost înființată în 1958, conducătorii ei fiind Erich Pelz pentru Germania și Alexander Loy pentru Austria. Dar și această ultimă asociație, înființată în timpul vieții lui Bruno Gröning, nu avea să facă ceea ce spera el de la ea. Numele lui nici măcar nu apărea în statut.

Marele proces (1955-1957)

Acuzație de omor prin imprudenţă și achitare cu interdicție difinitivă de vindecare

În data de 4 martie 1955, Procuratura l-a adus încă o dată în faţa justiţiei pe Bruno Gröning. Din nou a fost acuzat că a încălcat Legea Practicii Naturiste. Un alt punct al acuzării a fost acela de omor prin imprudenţă.

Gröning contestă acuzațiile referitoare la promisiunea de vindecare precum și interdicția referitoare la tratamentul medical

După ce i-a fost transmisă citația cu acuzațiile, el s-a adresat prietenilor: „Dragii mei prieteni! Zilele acestea, toată presa și radioul au transmis o știre despre mine, prezentată mai mult sau mai puțin tendențios, în care se spune că Procuratura München II a pregătit o acuzație de omor prin imprundenţă împotriva mea. În ea se spune că la sfârșitul anului 1949, i-aș fi promis unei fete de 17 ani, vindecarea de TBC și că aș fi împiedicat-o să se ducă la un sanatoriu sau să consulte un medic. Și că eu aș fi vinovat de moartea acelei tinere fete. Cine a citit sau a ascultat cu judecata limpede aceste știri și-a dat seama ce se urmărește prin aceasta: să se provoace confuzie printre prietenii mei și să îi împiedice pe cei care caută ajutor să se preocupe mai îndeaproape de eforturile noastre şi de beneficiile cunoaşterii transmise de mine. Cu toate mijloacele posibile se urmărește împiedicarea activității Uniunii Gröning , dar și a activității voastre. Sigur că lucrurile stau cu totul altfel decât sunt prezentate! Prietenilor mei nu trebuie să le dau nici un fel de explicații în acest sens, căci ei știu că eu nu fac „promisiuni de vindecare” și că eu nu sfătuiesc niciodată pe cineva să renunțe la tratamentul medical.”

Redeschiderea ciudat de târzie a anchetei

Gröning le vorbeşte în continuare prietenilor săi: „Am fost achitat în 1952. Nu este ciudat că acest ‚Caz Kuhfuß‘, apărut încă de la sfârșitul anului 1949 - începutul anului 1950, nu a fost dezbătut în procesul împotriva mea din 1951/1952 deși, la acea vreme, toate documentele erau deja pregătite? Nu este ciudat că ancheta pentru intentarea unui nou proces împotriva mea a început exact la acel moment în care opinia publică a aflat că la Murnau, pe 22 noiembrie 1953, a fost înființată Uniunea Gröning? Începând cu ianuarie 1954, numeroși conducători de cerc și prieteni dar și alți membri au fost audiați și supravegheați prin măsuri polițienești.”

Martorii apărării respinși, martorii acuzării acceptați

Pregătirile pentru proces au durat mai mult de doi ani. Apărarea lui Bruno Gröning a fost considerabil îngreunată. Aproape toți martorii apărării au fost respinși; în schimb, martorii acuzării acceptați. Printre ei se aflau și 2 foști colaboratori ai lui Gröning: Eugen Enderlin și Otto Meckelburg. În special Meckelburg care, în primul proces fusese și el acuzat, a fost deosebit de ostil faţă de Gröning. El nu s-a dat înapoi de la nimic pentru a-i face rău lui Gröning. La capul de acuzare referitor la omorul prin imprudenţă, Meckelburg a jucat un rol esențial. Era vorba de un caz care se petrecuse în timpul perioadei în care el a fost „managerul” lui Gröning.

Manipularea în cazul Ruth Kuhfuß

În noiembrie 1949, funcționarul bancar Emil Kuhfuß a venit la o prelegere a lui Gröning împreună cu fiica sa de 17 ani, bolnavă de tuberculoză la ambii plămâni. Gröning și-a dat seama imediat că fata nu mai putea fi ajutată și s-a exprimat în acest sens într-o discuție cu un medic care era de faţă. Meckelburg a exercitat însă presiuni și i-a cerut să se ocupe de caz. Astfel, după prelegere a avut loc o întâlnire personală între Bruno Gröning și Ruth Kuhfuß. Gröning a încurajat-o pe bolnavă și l-a sfătuit pe tată să meargă la un control medical după 9 zile. Prin asta dorea să o convingă pe fată, care nu mai vroia să audă nimic de medici, să accepte să fie luată din nou în evidența medicilor. Tatăl l-a asigurat că se va ocupa de asta.

Corespondența ulterioară care a fost purtată de Emil Kuhfuß cu Meckelburg nu a ajuns la Bruno Gröning. De-abia în mai 1950 Gröning a auzit din nou de Ruth Kuhfuß. Tatăl trimisese între timp scrisori de implorare către Gröning, rugând să i se acorde o întrevedere. Meckelburg nu a transmis scrisorile mai departe, ci a stabilit de la sine putere, fără ca Gröning să știe, o întrevedere cu dl Kuhfuß. Meckelburg i-a spus de această întâlnire lui Gröning cu puțin timp înainte și l-a obligat să vină cu el.

Mai târziu, Meckelburg a afirmat că Bruno îi promisese fetei vindecarea când, de fapt, el a fost acela care îl asigurase pe tată că îl va determina pe Gröning să-i vindece fiica. Meckelburg vedea în funcționarul bancar o promiţătare sursă de bani pe care vroia s-o folosească la maximum dar, pentru asta, avea nevoie de Gröning. La scurt timp după această vizită, Gröning s-a despărțit de Meckelburg.

O acuzație gravă adusă lui Bruno Gröning a fost că i-ar fi interzis lui Ruth Kuhfuß să fie tratată de un medic. Dimpotrivă, în realitate el o trimisese pe fată la medic încă de la prima întâlnire, lucru ce a fost confirmat ulterior și de martorii acuzării. Într-un interviu la radio din toamna lui 1949, Bruno Gröning i-a îndemnat pe oameni „să se lase consultați de medici până la capăt”. Pe cei care căutau ajutor îi sfătuia permanent să le acorde încredere medicilor lor.

Ruth Kuhfuß, care trecuse prin câteva proceduri dureroase dar fără efect, a refuzat să mai accepte și alte tratamente. Ea a murit la 30 decembrie 1950, ca urmare a efectelor bolii.

Expertiza medicală confirmă lipsa șanselor de vindecare

Dr. Otto Freihofer a descris într-un raport medical cazul Ruth Kuhfuß: „Judecând lucid, fiecare nespecialist trebuie să ajungă la convingerea că, așa cum a confirmat și Departamentul de Sănătate Säckingen, ținând cont de „starea extrem de gravă care-i punea viața în pericol”, respectiv de „pericolul iminent”, conform aşteptărilor umane nici nu putea fi vorba de o însănătoșire. De asemenea, fiecare medic care gândește onest, sine ira et studio (fără ură și părtinire) și care nu crede că poate renunța la puterea naturii având cele mai noi medicamente, va trebui să dea dreptate raportului domnului prof. Lyditin din München, conform căruia „nu se poate afirma că înaintea datei de 5 noiembrie 1949 exista o probabilitate mai mare de însănătoșire.” După părerea mea este, însă, mai mult decât suprinzător că pacienta a trăit până pe 30 decembrie 1950, astfel că influența lui Gröning , probabil, într-o anumită măsură i-a prelungit viața. În concluzie, aș dori să-mi închei raportul spunând că afirmațiile potrivit cărora „ar fi existat șanse de însănătoșire” și că „viața pacientei Kuhfuß ar fi putut fi prelungită și mai mult dacă domnul Gröning nu s-ar fi aflat în apropierea ei” nu pot fi nici pronosticate și nici nu sunt justificabile.

O sentinţă nefericită

La sfârșitul lui iulie 1957, lângă München, a avut loc ședința de judecată a Curții cu Jurați, în prezența completului de judecată. La capul de acuzare referitor la omor prin imprundenţă, Bruno Gröning a fost achitat. În ceea ce privește încălcarea Legii Practicii Naturiste i-a fost aplicată o pedeapsă cu amendă în cuantum de 2000 DM.

Cu toate că sentința pare pozitivă la prima vedere, pentru el era inacceptabilă. Ea reprezenta, practic, o interzicere a activității sale. Din cauza greșelii avocatului său care a interpretat sentința într-un mod mult mai favorabil decît Gröning, aşa că nu a făcut recurs, în schimb a făcut procuratura. Al doilea proces a avut loc la jumătatea lui ianuarie 1958, în München.

Uniunea Gröning

Speranța într-o activitate fără îngrădiri cu ajutorul Uniunii

În ciuda interdicției de vindecare, Bruno Gröning a creat comunități încă de la începutul anilor 50, pentru a putea ajunge la oameni. Acolo ținea numai prelegeri și își concentra toate eforturile pentru a le face cunoscută învățătura sa celor care căutau vindecarea.

Protecția legală și un comitet director de renume

La 22 noiembrie 1953 a înființat la Murnau/Seehausen Uniunea Gröning ca „organizație umbrelă”. Uniunea trebuia să fie înregistrată în Registrul Asociațiilor și să-i ofere astfel lui Bruno Gröning protecția legală pentru activitatea sa. Astfel se putea înlătura definitiv un alt conflict cu legea practicii naturiste.

Din comitetul director Uniunii Gröning făceau parte printre alții: Contele Zeppelin, Contele Matuschka, baroana Anny Ebner von Eschenbach, funcționarul superior în construcții Dipl. Ing. Hermann Riedinger și directorul Konstantin Weisser, de asemenea şi Rudolf Bachmann ca membru fondator, însă Uniunea s-a despărțit curând de el, iar Bruno Gröning a devenit președinte pe viață.

Orientarea spre profit a secretarului învinge în detrimentul binelui pacienților

Secretar al Uniunii a devenit ziaristul și redactorul din Heidelberg, Egon Arthur Schmidt. El fusese un apropiat al „doctorului minune” încă de la Herford și înființase asociația Inelul Prietenilor lui Bruno Gröning. Aceasta, însă, nu funcționase în sensul dorit de Bruno Gröning și a fost desființată la scurt timp după aceea. Atunci Gröning s-a despărțit de Schmidt, pentru că acesta deturnase bani din donații.

În 1952, Schmidt a venit din nou la Gröning, spunându-i că își recunoaște greșelile și l-a rugat să-i permită să ajute la construcţia lucrării. Bruno a acceptat din nou să lucreze cu el. Astfel. Schmidt a avut din nou posibilitatea să arate că îl interesa într-adevăr binele pacienților sau urmărea doar propriul avantaj financiar.

În 1955, Bruno Gröning s-a despărțit definitiv de Schmidt, căci acesta nu-și schimbase năravul. El a încercat, ca și înainte, să profite de capacităţile lui Gröning. După despărțire, Schmidt i-a intentat lui Gröning o serie de procese în care cerea retroactiv bani pentru activitatea sa benevolă.

Cine există pentru cine – Uniunea pentru activitatea lui Gröning sau activitatea lui Gröning pentru Uniune?

Conducerea Uniunii a fost preluată de Konstantin Weisser și Hermann Riedinger. Asta părea pe de o parte foarte promițător, căci aceștia erau oameni de lume și își puteau folosi experiența pentru opera lui Bruno. Exista însă și pericolul ca ei să acționeze cu aroganță împotriva voinței muncitorului simplu, căci el nu corespundea gradului lor de educație.

Timpul a arătat că lucrurile au evoluat în această ultimă direcție, iar celor doi bărbați le venea din ce în ce mai greu să accepte propunerile lui Bruno Gröning. Ei păreau să fi uitat complet că Uniunea nu purta numai numele lui Gröning, ci exista tocmai datorită lui. Pentru ei, Uniunea Gröning exista din ce în ce mai mult doar pentru ea însăşi. Obiectivul său inițial, cel de a-i ajuta pe cei suferinzi, fusese uitat. Părea că nu vroiau să accepte faptul că Gröning era acela prin care se realizau vindecările și nu Uniunea.

Astfel, Uniunea Gröning a început să devină din ce în ce mai mult opusul a ceea ce ar fi trebuit să fie inițial. Pentru bărbatul al cărui nume îl purta, în loc să-l elibereze, Uniunea a devenit o închisoare care îl încătușa din ce în ce mai mult.

Primul proces penal legat de interdicţia de a vindeca (1951-1952)

Activitatea lui Gröning, o activitate de vindecare în sensul medical?

Acuzația de exercitare ilegală a unei activităţi medicale

În 1951/52, Bruno Gröning s-a aflat pentru prima oară la tribunal, la München, acuzat de exercitatrea nepermisă a unei activităţi medicale. Cu toate că în 1949, Ministerul Bavarez de Interne clasificase munca sa ca „activitate liberă, pornită din iubire”, acum ea era considerată activitate de vindecare în sensul medical.

Acuzația se baza pe legea practicii naturiste din anul 1939, care a înlocuit reglementarea ce stipula libertatea practicării tratamentelor curative, aducând știința medicală de atunci în mâinile medicilor naziști.

Pro și contra privind încălcarea legii practicii naturiste

Bruno Gröning a fost achitat şi în prima instanță și în a doua. Președintele Tribunalului Landului din München a declarat la pronunțarea hotărârii în martie 1952:

„Curtea ar considera nepotrivită condamnarea acuzatului în baza unor expertize unilaterale. Căci este mai mult decît îndoielnic ca activitatea lui Gröning să poată fi supusă legii practicii naturiste, fiindcă ea ține de un domeniu care în ziua de azi este mult prea puțin cercetat.”

La recurs achitarea a fost confirmată, însă activitatea lui Bruno Gröning a fost desemnată clar ca activitate de vindecare în sensul legii practicii naturiste:

„Astfel, acuzatul a exercitat fără permisiune și fără a fi medic o activitate de constatare, vindecare sau ameliorare a bolilor, suferințelor sau defectelor fizice la oameni, care poate fi considerată ca practică medicală, în sensul legii practicii naturiste. [...]”

O eroare care exclude culpabilitatea echivalează cu interdicţia de vindecare

Continuarea hotărârii: „În concluzie, nu s-a putut pronunța o condamnare a acuzatului, pentru că el s-a aflat într-o eroare deculpabilizatoare în ceea ce privește elementele constitutive obiective ale faptei privind exercitarea unei activităţi medicale și, prin urmare, nu a acționat premeditat.

Cum eroarea deculpabilizatoare în care s-ar fi aflat Bruno Gröning a fost clarificată prin hotărâre judecătorească, aceasta a fost considerată practic o interdicție judecătorească de vindecare, în ciuda achitării lui. Bruno Gröning trebuia să știe de acum că munca sa reprezenta o exercitare a practicii medicale în sensul legii practicii naturiste fiind, astfel, interzisă. Adevăratul context al muncii sale nu a fost recunoscut deși, modul său de a acționa nu avea nimic de-a face cu o activitate de vindecare în sensul medical.

Tolerarea escrocilor

Bruno Gröning le dă tuturor oamenilor șansa de a se schimba

Extorcare de bani – Colaboratorii își arată adevărata față

La Bruno Gröning mereu veneau oameni sub pretextul că doresc să-l ajute. Mulți însă erau interesați numai să facă afaceri pe seama capacităților sale. El părea că atrage permanent asemenea oameni. Dacă aceștia nu-și atingeau obiectivele și Gröning se despărțea de ei, atunci încercau de multe ori, prin lungi procese, să-l stoarcă de bani.

Un asemenea exemplu a fost doamna Hülsmann care, în martie 1949, l-a găzduit pe Bruno Gröning în casa lor din Herford ca recunoștință pentru vindecarea fiului ei. După ce a constatat că nu poate câștiga nimic de pe urma lui Gröning, l-a reclamat la Tribunalul pentru Litigii de Muncă. Ea o obținut transformarea timpului pe care i-l pusese inițial la dispoziție gratuit în timp de lucru, solicitând retroactiv salariu pentru asta. Bruno Gröning a fost obligat să-i plătească până la sfârșitul vieții sale o rată lunară. Astfel sau în moduri asemănătoare și-au arătat adevărata lor față mulți dintre foștii săi colaboratori.

„Trebuiau să existe şi asemenea oameni, pentru a descoperi cum este omul în realitate”

De ce a acceptat Bruno Gröning atât de aproape de el aceste așa-zise ajutoare? De ce nu a ținut la distanță asemenea „afaceriști”? Într-o prelegere din 31 august 1950 de la München, a făcut referire la această întrebare: „Până acum, oamenii nu s-au dat în lături de la nimic ca pe seama cunoştinţelor şi abilităţilor acestui mic bărbat să câștige bani. Ei credeau că au dat peste o mină de aur. Intr-o oarecare măsură ei au avut posibilitatea de a câștiga bani dar, slavă Domnului, nu au putut profita cu adevărat. Trebuiau să existe și asemenea oameni, pentru a putea descoperi cum este omul în realitate, că omul trece peste cadavre și nu-l interesează dacă bolnavul primește ajutor sau nu. Există oameni care calcă peste cadavre, care sunt în stare să privească liniștiți un bolnav care zace. Acești oameni nu s-au interesat niciodată de bolnavi și nu s-au dat în lături de la nimic pentru a fi în apropierea mea. Știu că unii se întreabă: „Da, dar dacă cineva știe atât de multe, de ce nu a știut și asta, poate că de fapt nu știe nimic.” Dacă și în ce măsură eu ştiu ceva, veți afla pe parcus. Dar aceste lucruri trebuiau să se întâmple. Acest material a lipsit la construcţia acestei lucrări, ca să vă pot elibera dvs. tuturor calea.

„… atunci știe fiecare cine sunt ei”

Grete Häusler (1922-2007), persoană vindecată, colaboratoare îndelungată a lui Bruno Gröning, fondatoarea „Cercului de Prieteni-Bruno Gröning” descrie în carte ei Acesta e adevărul despre și în jurul lui Bruno Gröning următoarea întâmplare: „Odată, la despărțire, i-am urat domnului Gröning toate cele bune spunându-i: Domnule Gröning, vă urez să aveți parte de liniște pentru a putea vindeca și să nu mai fiți înconjurat de nici un colaborator viclean, mi-a răspuns spre marea mea mirare: ‚Complet greșit, fiindcă așa trebuie să fie!’. Pe vremea aceea nu am înțeles, dar el mi-a explicat de ce trebuie să facă și să suporte toate astea. Mi-a destăinuit atunci și un secret: ‚Știu ce poartă un om în el. Dacă însă le-aș spune oamenilor: ‚Acesta e un mincinos, este un escroc, un hoț’, nu m-ar crede nimeni. Ce trebuie însă să fac? Trebuie să-i adun pe acești oameni în jurul meu, să-i învăț binele, să-i conving să se schimbe și apoi să le dau ocazia să mintă, să păcălească și să fure. Şi dacă, în ciuda celor învăţate totuşi ei o fac, atunci toată lumea va şti cine sunt ei de fapt. Atunci îi las să se apropie de mine și, nefiind laș, atunci lupt.”

Noi căi și noi obstacole

Afaceriștii din jurul lui Gröning

Un manager al lui Gröning, autoproclamat, cu pretenții de exclusivitate

Din recunoștință pentru vindecarea soției sale, omul de afaceri din Wangerooge, Otto Meckelburg a vrut să-l sprijine pe Bruno Gröning și i-a prezentat planuri concrete pentru înființarea unor clinici de vindecare. Bruno Gröning a acceptat și astfel Meckelburg a devenit „managerul lui”.

La sfârșitul lui decembrie au plecat amândoi spre Wangerooge. Aici, Gröning a vorbit la întâlnirile organizate de Meckelburg și a săvârșit nenumărate vindecări. El i-a acordat acelui bărbat întreaga sa încredere. Printr-o declarație datată 8 ianuarie 1950, în Wangerooge el și-a încredințat în totalitate lui Meckelburg viitorul operei sale de vindecare:

„Domnul Gröning este de acord cu planul domnului Meckelburg și se obligă să se pună complet la dispoziție pentru atingerea acestui obiectiv. De asemenea, va sprijini cu toată puterea sa și cu tot ce este necesar pe domnul Meckelburg în demersul său de a înființa Asociația și va sprijini activitatea Asociației, pentru ca ea să-şi atingă obiectivele propuse. Domnul Gröning își asumă această obligație atât față de dl. Meckelburg personal, cât și față de Asociația în curs de înființare, cu obiectivele enunțate mai sus. Domnul Gröning se obligă în plus de a nu acorda acest sprijin nici unei alte persoane și nici unui alt cerc de persoane. El își va exercita activitatea sa numai în cadrul Asociației și numai cu acordul domnului Meckelburg.

Încă din ianuarie, Meckelburg a înființat Asociația pentru cercetarea metodelor de vindecare ale lui Gröning. El însuși a devenit director, primind un salariu lunar de 1000 mărci germane. Bruno Gröning nu a primit nici un ban. S-a dovedit apoi că Meckelburg nu și-a respectat promisiunile. El vedea în Gröning numai o sursă de bani și îl numea batjocoritor „cel mai bun cal al său din grajd”. Bolnavii îi erau indiferenți. El îl legase pe Gröning de el prin acest contract și „vindecătorul minune” trebuia să facă tot ce îi cerea el.

De-abia în iunie 1950 a reușit Gröning să se despartă de Meckelburg, cel din urmă jurând răzbunare: „Pe Gröning o să-l prind și o să-i rup toate oasele.”

Un tămăduitor naturist oferă prelegeri

După aceea, Gröning a lucrat câteva luni împreună cu Eugen Enderlin, tămăduitor naturist în München. Acesta primise o vindecare la Traberhof și i-a oferit lui Bruno Gröning posibilitatea de a ține prelegeri în cabinetul său. Însă și Enderlin s-a dovedit, până la urmă, a fi interesat numai de afaceri. Nu îl interesa să ajute, ci vroia să scoată bani cu ajutorul „fenomenului Gröning”. La sfârșitul anului Gröning s-a despărțit de el. O nouă încercare de colaborare în 1952/53 a eșuat din aceleași motive.

Un tămăduitor carierist

În perioada următoare, Gröning a ținut prelegeri în pensiunea Weikersheim din Gräfelfing. Dr. Kurt Trampler, ziarist, l-a găzduit pe Gröning și a organizat întâlnirile. El îl cunoștea pe Gröning deja din toamna lui 1949. Atunci venise ca reporter al unui ziar din München la Traberhof și primise în mod nesperat o vindecare a unei suferințe la picior. Drept mulțumire a scris cartea Die große Umkehr (Marea întoarcere) și a intervenit la autorități în favoarea lui Gröning. Ca și în cazul lui Enderlin, și conferințele de la Gräfelfing s-au bucurat de o participare numeroasă. Acolo s-au petrecut vindecări incredibile. Dar și relația cu Trampler a fost sortită eșecului. Crezând că a învățat suficient de la Gröning, s-a despărțit de el și a început să lucreze ca vindecător, pe cont propriu.

Traberhof - Asaltul mulţimii în Rosenheim

În septembrie 1949 la Gröning se adună zilnic până la 30.000 de oameni în căutare de ajutor

În august 1949, după încheierea examinărilor din Heidelberg, Bruno Gröning a plecat spre sudul Germaniei. El dorea să scape de tumultul creat în jurul său şi s-a retras la o proprietate privată de lângă Rosenheim, în apropiere de München. La început, s-a reuşit să fie ţinut secret locul unde se afla el. Însă, după ce primele ziare au scris despre sosirea sa în Bavaria, a început un adevărat asalt al mulţimii.

Până la 30.000 de oameni veneau zilnic la Rosenheim, la Traberhof. Au fost relatări de presă, la radio şi în jurnalul săptămânal. A fost făcut chiar şi un film de cinema, cu titlul „Gröning”, care documenta întâmplările din jurul lui.

Scene biblice

Ziarul Zeitungsblitz relata în a doua săptămână din septembrie, într-o ediţie specială: „Între timp se adunaseră peste zece mii de oameni care, de ore întregi, într-o vreme caniculară, aşteaptau momentul suprem în care Gröning apare la balcon, să le vorbească tuturor şi să le transmită puterea sa de vindecare. Oamenii stăteau înghesuiţi unul lângă altul, pentru a primi cât mai mult din ‚puterea sa de vindecare’. Incepeau să se manifeste deja reacţiile la cei grav bolnavi, aflaţi în scaune cu rotile, sau la cei care stăteau în picioare, pe margine. Cei pe jumătate orbi începeau să vadă iar, cei infirmi se ridicau din nou, cei paralizaţi îşi mişcau din nou membrele. Sute de oameni relatau despre dureri crescânde în locurile bolnave, de apariţia junghiurilor, despre înţepături şi furnicături şi spuneau de un sentiment de nedescris de ‚uşurare’ sau despre dispariţia bruscă a durerilor de cap."

Nu numai la Traberhof aveau loc scene biblice. Peste tot unde apărea, Gröning era imediat înconjurat de nenumăraţi bolnavi. Anita Höhne descrie starea de lucruri din jurul lui Gröning în cartea ei Vindecători spirituali contemporani: „Atunci când Gröning îşi anunţa sosirea, începea un adevărat pelerinaj. Acestea sunt scenele specifice pe care le-a observat jurnalistul Rudolf Spitz în septembrie 1949, în München, vizitându-l pe Gröning:

‚La ora 19.00 se aflau mii de oameni în Sonnenstrasse. Şi la ora 22.30 tot acolo erau. Am trăit multe în cinci ani de război, însă niciodată n-am fost mai mişcat ca în aceste patru ore, în care am stat faţă în faţă cu Bruno Gröning şi am fost martorul unui cortegiu îngrozitor al suferinţei şi al nenorocirii. Epileptici, orbi şi paralizaţi sprijiniţi în cârje se înghesuiau spre el. Mame care-i aduceau copiii paralizaţi. Lumea cădea în leşin, se auzeau strigăte, oamenii implorau disperaţi după ajutor, se auzeau rugăminţi, dorinţe, suspine.’”

Organele de stat recunosc bunele intenţii

Anita Höhne îl citează pe jurnalistul Rudolf Spitz: „Dr. Kurt Trampler, un alt jurnalist din München, care se găsea şi el la Traberhof în Rosenheim, unde trăia pe atunci Bruno Gröning, a văzut bolnavi aduşi pe tărgi, oameni paralizaţi, o mulţime imensă de oameni. Trampler venise în calitate de reporter al ziarului săptămânal Münchner Allgemeine - fiind un jurnalist obiectiv, care scria numai ceea ce vedea şi auzea personal: ‚Auzim acum o voce de la balcon, care nu este a lui Gröning şi ne precipităm la fereastră. Prefectul poliţiei din München, dl. Pitzer, se adresează mulţimii. El relatează despre o afecţiune a nervului sciatic, care l-a chinuit ani de-a rândul şi care s-a ameliorat în prezenţa lui Gröning. Cu siguranţă, Pitzer nu este genul de om care să aibe predispoziţii hipersensibile, însă ceea ce a observat la el însuşi, poate să confirme. Acum el este în mod oficial de partea lui Gröning, iar deputatul partidului CSU – dl. Hagen îl urmează cu o declaraţie asemănătoare.’"

Şi oficialităţile din Bavaria erau bine intenţionate în privinţa lui Bruno Gröning. Cotidianul Münchner Merkur a relatat în 7 septembrie 1949 sub titlul „Bunăvoinţă faţă de Bruno Gröning“: „Primul ministru dr. Erhard a declarat luni, la o conferinţă de presă, că activitatea unei astfel de „apariţii deosebite", cum este Bruno Gröning, nu trebuie să eşueze din cauza paragrafelor. După părerea sa, în ceea ce priveşte aprobarea activităţii lui Gröning în Bavaria nu sunt mari obstacole.

Ministerul de Interne din Bavaria face cunoscut la închiderea redacţiei: Revizuirea în acest moment a activităţii de vindecare a lui Bruno Gröning a arătat că aceasta poate fi tratată ca un act liber de iubire a aproapelui şi, în aceste condiţii, nu are nevoie de aprobare conform legii cu privire la terapeuţii naturişti."

De la defăimare se trece la documentarea medicală a vindecărilor

La Traberhof s-a făcut mare vâlvă în jurul lui Gröning. S-au găsit mulţi afacerişti, care au vrut să câştige de pe urma capacităţilor sale. Ei i-au afectat renumele şi prestigiul său, provocând o distanţare a oficialităţilor. Când situaţia a devenit de nesuportat, Gröning s-a retras în munţii bavarezi. El voia să dea curs unor oferte de organizare a lăcaşurilor de vindecare. Ţelul său era să creeze lăcaşuri în care cei care caută ajutor, să poată primi vindecarea într-un mod organizat. Medicii urmau să facă o consultaţie preliminară şi una după vindecare, potrivit modelului din Heidelberg şi să documenteze vindecările apărute.

„Fenomenul Groening” şi ştiinţa

Examinările medicale din Heidelberg promit un raport de expertiză

In perioada în care s-a aflat în Herford, colaboratorii de specialitate medicală ai revistei Revue au început să verifice succesele de vindecare ale lui Gröning. Medicul şi psihologul prof. dr. H.G. Fischer din Marburg a plecat la Herford cu o grupă de corespondenţi speciali. Acolo a purtat convorbiri cu cei vindecaţi şi a trebuit să constate cu stupoare, că „metoda” lui Gröning avea într-adevăr succes. După aceea, revista Revue s-a hotărât să contribuie la elucidarea ştiinţifică a „fenomenului Gröning". În clinica universitară din Heidelberg urma să se cerceteze „metoda de vindecare" a „doctorului minune“.

Bruno Gröning a acceptat propunerile lui Fischer, deoarece acesta i-a promis un raport de expertiză pozitiv, în cazul unei evoluţii favorabile. Gröning a sperat că a găsit o cale pentru a putea acţiona neîngrădit.

Vindecări în prezenţa medicilor – „Bruno Gröning nu este un şarlatan”

Investigaţiile au început în data de 27 iulie. Dintre cei peste 80.000 de bolnavi care prin scrisorile lor l-au rugat să-i ajute, au fost alese câteva persoane, pentru că Gröning trebuia să-şi demonstreze capacităţile sale. La aceştia s-au mai adăugat şi câţiva pacienţi ai „Clinicii Ludolf-Krehl” din Heidelberg. Pacienţii au fost temeinic consultaţi în prealabil şi li s-a stabilit diagnosticul exact. În final, aceştia au venit la Gröning, care urma să acţioneze asupra lor prin „metoda sa“. În acest timp, medicii au asistat permanent. Ei au putut observa cum bolile dispăreau în mod spontan. Consultaţiile ulterioare efectuate în cadrul clinicii au confirmat vindecările. Au fost vindecate chiar şi boli incurabile, cum ar fi „boala Bechterew“.

Într-o expertiză care a precedat-o pe cea finală, publicată în Revue, prof. dr. Fischer a explicat clar că Bruno Gröning nu este un şarlatan, mai degrabă un doctor al sufletului, înzestrat de la natură. In acest mod, el a încercat să explice „fenomenul Gröning“ din punctul lui de vedere, fără a-i da dreptate.

Gröning refuză speculanţii

Expertiza finală trebuia făcută după evaluarea tuturor rezultatelor. Lui Bruno Gröning i s-a dat asigurarea că drumul pentru activitatea sa pe mai departe va fi, în sfârşit, eliberat. Între timp, profesorii Fischer şi von Weizsäcker (sub conducerea căruia avea loc toată acţiunea) i-au făcut lui Bruno Gröning următoarea propunere. Ei voiau să înfiinţeze lăcaşuri de vindecare, în care el să acţioneze pe lângă medici. Conducerea acestora şi alegerea pacienţilor rămânea, însă, la latitudinea lor.

Despre acestă propunere Bruno Gröning spunea: „In acest context, condiţiile financiare pe care mi le-a pus domnul prof. F. erau de aşa natură, încât nu le-am putut accepta. Desigur că au avut loc multe convorbiri pe această temă şi cu domnii care ar fi vrut să finanţeze acest proiect. Nu am putut să fiu, însă, de acord cu propunerile domnului prof. F. şi le-am refuzat, pentru că: 1. Eu nu dispun de nici un ban şi, astfel, nu-mi pot lua faţă de el obligaţii financiare, pe care nu le pot îndeplini; 2. Eu nu am intenţionat niciodată să fac o afacere din asta. Toate acestea erau pentru mine pretenţii de neconceput. În afară de asta, voiam să fac numai ceea ce corespundea vocaţiei mele: Să-i ajut pe cei în căutare de ajutor şi să mă pun la dispoziţia medicilor şi a psihoterapeuţilor dar, în nici un caz, să fac o afacere din toate acestea."

Absenţa raportului de expertiză şi un potenţial conflict cu legea

Atitudinea de refuz a lui Bruno Gröning i-a determinat pe profesori să-şi piardă interesul faţă de el. Raportul de expertiză promis nu a mai fost întocmit niciodată. În loc să i se ofere posibilitatea de a-şi desfăşura activitatea, i s-au pus şi mai multe piedici în cale. Pe parcursul cercetărilor, „metoda sa de vindecare” a fost documentată folosindu-se termeni ca: „tratament”, „pacient” etc., fiind astfel evaluată ca activitate medicală. Prin aceasta, conflictul cu legea practicii naturiste era inevitabil.

1949 - în centrul atenţiei publice

Activitatea lui Bruno Gröning în Herford

Mii de bolnavi şi oameni care căutau ajutor îl asaltează pe Gröning

Dieter Hülsmann în vârstă de 9 ani era la pat de multă vreme. Suferea de distrofie musculară progresivă şi niciunul dintre medicii şi profesorii consultaţi nu l-a putut ajuta. După ce Bruno Gröning s-a ocupat de copil, acesta a putut să meargă. Fiind copleşit de vindecarea spontană a fiului său, inginerul Hülsmann l-a rugat pe oaspete să mai rămână. Dorea să-i invite şi pe alţi bolnavi, care să fie ajutaţi de „bărbatul minune" – cum s-a exprimat Hülsmann.

Bruno Gröning a acceptat propunerea şi, astfel, zi de zi cei ce căutau ajutor veneau în număr tot mai mare. Tot mai mulţi oameni au aflat de întâmplările minunate care aveau loc prin intermediul lui Gröning. La scurt timp, numele său era pe buzele tuturor. Ziarele relatau despre "doctorul minune", iar în zona engleză a devenit subiectul zilei. Oamenii veneau cu miile în Wilhelmsplatz şi mulţimea a luat casa cu asalt.

Manfred Lütgenhorst de la cotidianul Münchner Merkur scria, printre altele, la 24 iunie 1949: „Când am ajuns dimineaţa la ora 10.30 în Herford, în faţa casei cu două etaje din Wilhelmsplatz se aflau circa o mie de oameni. Era o imagine dezolantă, de nedescris. Nenumăraţi paralizaţi se aflau în cărucioare, alţii erau transportaţi de rudele lor. Orbi, surdo-muţi, mame cu copii cu dizabilităţi fizice şi mentale, femei în vârstă şi bărbaţi tineri se îmbulzeau gemând. Aproape o sută de maşini, camioane şi microbuze erau parcate pe acel teren şi toţi veneau aici de departe.

Paralizii, ulcere la stomac, orbire: „Domnul Gröning s-a uitat la mine, iar acum sunt din nou complet sănătos.”

Manfred Lütgenhorst continuă: „Credeţi, că veţi fi vindecat?" i-am întrebat eu pe bolnavi. Ei dădeau din cap. ‚Ar fi trebuit să fiţi aici ieri’, mi-a răspuns cineva. ‚Domnul Gröning era în Viersen, în Rheinland iar aici, în curte, se aflau cinci oameni paralizaţi care s-au sculat şi au plecat acasă sănătoşi. A fost o vindecare de la distanţă – curtea i-a făcut sănătoşi.’ Ceilalţi bolnavi au confirmat.

Am înaintat mai departe prin mulţime şi am stenografiat relatările lor minunate. Ele singure ar fi ajuns să umple o carte. Tocmai când îmi aprindeam o ţigară, aud un bărbat tânăr de lângă mine spunând: Vă rog să îmi vindeţi şi mie una!’ Purta o uniformă şi arăta ca un soldat care se întorsese de pe frontul rusesc. I-am dat ţigareta. El şi-a aprins-o şi dezinvolt a spus: ‚Vedeţi, acum sunt din nou în stare să fac singur totul.’ În acest timp el îşi tot mişca braţul drept, inclusiv degetele, de asemenea şi piciorul drept. ‚Aţi fost şi dumneavoastră vindecat de Gröning?’ am întrebat eu: ‚Da, în Rusia am paralizat pe partea dreaptă. Domnul Gröning s-a uitat la mine iar acum sunt perfect sănătos, încă nici nu-mi vine să cred.’ Apoi, fericit, îşi balansă membrele.

M-am îndreptat spre un grup care se adunase în jurul unei femei cu părul alb, în vârsta de aproximativ 40 de ani. ‚Bineînţeles’, am auzit-o pe femeie spunând, ‚şi eu sunt vindecată prin intermediul domnului Gröning. Am avut ulceraţii mari la stomac, tot slăbeam şi n-am mai putut dormi de dureri. Am fost 12 persoane la Gröning. (...) El m-a privit şi am simţit aşa, ca şi când ulceraţiile ar fi căzut jos ca o piatră. De atunci nu mai am dureri, mă îngraş şi radiografiile pe care le-am făcut arată fără îndoială, dispariţia ulceraţiilor. M-am pus la dispoziţia comisiei medicale de investigaţie. Vă spun că tare s-au mai mirat!’

Femeia a continuat: ‚Dar asta încă nu este totul. Săptămâna trecută s-a aflat aici, în curte, un bărbat orb. El a aşteptat mai multe zile şi nopţi la rând. Întrucât eu vin adesea aici, l-am remarcat. L-am compătimit şi l-am invitat la masă. „Nu", refuză el. „Nu pot să pierd momentul în care domnul Gröning iese afară." Atunci i-am adus nişte chifle şi i-am spus că mă voi îngriji să fie dus la gară. „Nu trebuie să mă ajute nimeni, căci mă voi putea duce singur la gară.” Şi apoi am trăit asta cu ochii mei. Domnul Gröning a venit şi tânărul a strigat: „Pot să văd din nou!” Şi, într-adevăr, i s-a luat vălul de pe ochi. Mi-a descris geanta ce o aveam în mână. A spus: „Acolo trece o maşină şi acesta este numărul de circulaţie". Apoi, a găsit singur drumul spre gară. Toţi cei de faţă au plâns de bucurie.’

Interdicţie de vindecare din partea oficialităţilor şi a comunităţii medicale

N-a durat mult şi chiar şi oficialităţile - în special cele din domeniul sănătăţii - au luat în vizor cazul. A fost formată o comisie de investigaţie şi Bruno Gröning a primit interdicţia de a mai vindeca. Câţiva medici cu influenţă îl duşmăneau pe faţă. Au pus totul în mişcare pentru a-i interzice activitatea şi au solicitat să-i fie supuse unei examinări ştiinţifice capacităţile sale de a vindeca. Ce scop se afla în realitate în spatele acestei interdicţii, reiese clar din următoarele afirmaţii ale unor medici direct implicaţi: „Gröning poate dovedi orice doreşte, că tot nu i se va da aprobarea de vindecare”. „Este împotriva demnităţii profesiei de medic să te cobori la nivelul lui Gröning.” La sfârşitul lui iunie, el a trebuit să părăsească definitiv Herford-ul. Toate încercările sale de a primi aprobarea de vindecare au eşuat.

Evoluţia sa şi etape decisive din viaţă

Pregătirea acţiunilor viitoare

Anii de ucenicie cu constrângeri şi întreruperi

După ce freventat cinci ani şcoala populară, Bruno Gröning a început cursurile unei şcoli de comerţ. Dar după doi ani şi jumătate, sub presiunea tatălui său, a fost nevoit să-şi întrerupă educaţia. Maistrul zidar voia ca şi fiul său să înveţe o meserie în construcţii. Prin urmare, a început să înveţe meseria de dulgher, dar nici în acest caz nu şi-a terminat instruirea, din cauza situaţiei economice tulburi de după război. Cu trei luni înainte de terminarea uceniciei, din cauza lipsei comenzilor firma respectivă a fost nevoită să închidă. În continuare, el şi-a câştigat existenţa din cele mai diverse munci. Referitor la acea perioadă, Egon Arthur Schmidt scrie:

„Orice muncă, pe care punea el mâna, îi reuşea”

„Diverşi colegi de muncă mi-au povestit faptul că, îi era caracteristic să reuşească orice muncă pe care punea mâna, fie că repara ceasuri, aparate de radio sau muncea ca lăcătuş. Se pricepea mai ales la tehnică. Dar nu a ezitat niciodată să efectueze cele mai grele şi istovitoare munci. Ca docher, trăgea de frânghie la fel ca oricare dintre tovarăşii lui de muncă. El nu tăinuia faptul că acest aspect trebuia să facă parte din calea vieţii sale şi că era necesar să străbată cele mai adânci văi, ca să ajungă pe culmi. Un vechi proverb chinezesc spune: ‚Cel ce nu a traversat niciodată o mlaştină, nu poate deveni un sfânt.‘ Există suficiente mărturii ale vechilor săi colegi, şi în una dintre ele care mi-a parvenit de curând, persoana care lucrase timp de un an împreună cu Bruno Gröning mi-a spus fără rezerve, că-şi aminteşte cu plăcere de el şi că a fost cel mai bun şi mai cinstit tovarăş de muncă pe care l-a cunoscut vreodată.”

Căsătoria şi loviturile sorţii în cadrul familiei

S-a căsătorit la 21 de ani, dar soţia sa nu l-a înţeles deloc. A vrut să-l limiteze la o viaţă burgheză, lipsită de orizont şi considera vindecările drept „capricii”. Cei doi fii, Harald şi Günter, născuţi în 1931 şi respectiv 1939, au murit amândoi când au împlinit vârsta de 9 ani. Chiar dacă nenumărate persoane fuseseră vindecate datorită lui Bruno Gröning, Gertrud Gröning nu a crezut în puterea de vindecare a soţului său şi nu i-a încredinţat lui cei doi copii, ci medicilor. Dar medicina clasică nu a putut face nimic. Cei doi băieţi au murit în spital, Harald la Danzig, în 1940 iar Günter la Dillenburg, în 1949. Pentru Bruno Gröning acestea au fost încercări grele. Chiar şi peste ani, lăcrima atunci când vorbea despre fiii săi.

Astfel, perioada interbelică a constituit pentru el o pregătire pentru activitatea viitoare. El a trăit multe experienţe amare, ca în acest fel să reuşească să-i înţeleagă pe oameni în orice situaţie şi să le simtă necazurile.

Să ajuţi în loc să împuşti – pe front şi în prizonierat

În 1943, în timpul celui de-al doilea război mondial, a fost recrutat în armata germană. A avut disensiuni cu superiorii săi. A fost ameninţat că va fi trimis în faţa tribunalului de război, pentru că refuza să tragă în oameni. În final, a fost nevoit să meargă pe front. Rănit, a ajuns prizonier la ruşi şi, la sfârşitul anului 1945, a ajuns în Germania de Vest ca refugiat.

Comportamentul lui Bruno Gröning în timpul războiului a fost condus de dorinţa sa de a ajuta. Chiar şi pe front, el profita de fiecare ocazie pentru a-şi ajuta atât camarazii cât şi populaţia civilă.

Într-un oraş rusesc el a facilitat populaţiei civile, ameninţate de foamete, accesul la rezervele de hrană ale armatei. În timpul prizonieratului a luptat pentru condiţii mai bune de locuit, haine mai bune şi pentru hrană mai bună pentru camarazii săi. A ajutat mult la vindecarea edemelor cauzate de malnutriţie. In ciuda cruzimii războiului, el n-a ucis pe nimeni, ci a ajutat nenumăraţi oameni.

Despărţirea de soţie şi dedicarea faţă de oameni

După eliberarea sa din prizonierat, în decembrie 1945, şi-a organizat noua viaţă la Dillenburg, în Hessa, unde şi-a adus familia. După ce i-a murit şi al doilea fiu, din cauză că soţia sa voia să-i interzică orice activitate caritabilă, el s-a despărţit de ea. El se simţea dator ca, forţele vindecătoare cu care era înzestrat, să le împartă tuturor oamenilor. Spunea: „Nu aparţin nimănui în special, ci aparţin omenirii”.

Începuturile anului 1949 îl poartă în regiunea Ruhr. Datorită relatărilor câtorva persoane vindecate, tot mai mulţi oameni sunt interesaţi de Bruno Gröning. Mergea de la o casă la alta, întotdeauna acolo unde era nevoie de el, acolo unde bolnavii îi cereau ajutorul. Astfel, până în martie 1949, când a fost invitat de un inginer din Herford să-i viziteze fiul, el a acţionat doar individual sau în grupuri mici.

Copilăria şi tinereţea

Bătut, batjocorit, neînţeles. Acceptat. Un copil diferit de ceilalţi

Fugea din mediul lipsit de căldură şi se refugia în natură: „Aici l-am trăit pe Dumnezeu”

Bruno Gröning s-a născut la 30 mai 1906 la Danzig-Oliva, fiind al patrulea dintre cei şapte copii ai soţilor August şi Margarethe Gröning. Părinţii şi-au dat seama de timpuriu că fiul lor avea ceva deosebit. De exemplu, animale sperioase cum sunt iepurii sau căprioarele, veneau la el şi se lăsau mângâiate.

Pe măsură ce creştea, Bruno Gröning simţea că lumea în care trăieşte îi este tot mai străină. Gröning povestea că uneori era snopit în bătaie acasă. Loviturile nu-i provocau suferinţă corporală, spune el, dar se simţea neînţeles.

Simţindu-se respins de duritatea sufletească a celor din jurul său, micul Bruno se refugia în natură. Se simţea atras mai mult de animale, de copaci şi tufe decât de anumiţi oameni. Deseori dispărea cu orele în pădurea învecinată.

„Aici îl simţeam pe Dumnezeu în fiecare tufă, în fiecare animal, chiar şi în pietre. Puteam rămâne oriunde cu orele – de altfel, nu mai aveam noţiunea timpului – puteam medita şi aveam mereu sentimentul că toată viaţa mea interioară se dilata atingând infinitul.”

Nu participa niciodată la încăierările dure ale copiilor de vârsta sa. Şi, deseori, era ţinta batăii lor de joc, fiind pedepsit şi bătut pentru faptul că era altfel decât ei.

Vindecări apreciate la oameni şi animale

Cu timpul, a devenit tot mai perceptibil acel aspect al fiinţei lui Bruno Gröning, care mai târziu avea să-i aducă faima. În prezenţa sa oamenii şi animalele îşi redobândeau sănătatea. În special, în timpul primului război mondial, mergea frecvent în lazarete, unde era mereu binevenit. Răniţii se simţeau bine în prezenţa lui şi mulţi se însănătoşeau. Bolnavii o chemau la ei pe mama lui, rugând-o să vină însoţită de micul Bruno. In rândul familiei şi în cercul de cunoştinţe darul băiatului de a vindeca a fost primit cu plăcere.

Aspiraţia spre independenţă

Bruno Gröning scria în biografia sa: „Incă de pe vremea când eram copil, în prezenţa mea bolnavii se eliberau de simptome iar copiii, şi adulţii agitaţi sau puşi pe ceartă, se calmau după ce rosteam câteva cuvinte. Copil fiind, mi-am dat seama că animalele, unele cunoscute ca sperioase sau altele ca fioroase, dădeau dovadă de blândeţe şi ascultare faţă de mine. In contrast, relaţia mea cu familia era stranie şi tensionată. De foarte timpuriu, am început să aspir la independenţă totală, pentru a putea scăpa de acest mediu familial în care mă simţeam neînţeles”.

Bruno Gröning (1906 - 1959)

Un om extraordinar într-un context social controversat

În anul1949 numele Bruno Gröning a devenit cunoscut peste noapte.  Se vorbea despre el în ziare, la radio şi în jurnalele de actualităţi. Evenimentele legate de "doctorul minune", aşa cum i s-a spus între timp, au ţinut luni de-a rândul în tensiune tânăra republică. S-a realizat un film, s-au întrunit comisii de cercetare ştiinţifică, iar oficialităţile, până la funcţiile cele mai înalte, s-au ocupat de cazul Bruno Gröning. Ministrul social al Renaniei de Nord a cerut ca Bruno Gröning să fie urmărit din cauza încălcării legii cu privire la practica tămăduitorilor naturişti, în timp ce primul ministru al Bavariei, a declarat că unei asemenea „apariţii de excepţie” cum este Gröning nu este permis să-i fie aplicată interdicţia prin paragrafele legii. Ministerul de interne bavarez a denumit activitatea lui Gröning drept „activitate liberă, caritabilă".

La toate nivelele, în rândurile populaţiei se discuta înflăcărat şi existau controverse privind cazul Bruno Gröning. Emoţiile atingeau cote înalte. Preoţi, medici, jurnalişti, jurişti, politicieni şi psihologi, toţi vorbeau despre Bruno Gröning.Vindecările lui miraculoase erau pentru unii daruri binecuvântate primite de la o putere superioară, iar pentru alţii o escrocherie. Totuşi vindecările erau fapte reale confirmate medical.

Interesul internaţional faţă de un simplu muncitor

Bruno Gröning s-a născut în 1906 în Danzig (azi Gdansk) şi după război a emigrat ca refugiat în Germania de vest. Era un simplu muncitor. Existenţa şi-a câştigat-o făcând diverse munci, de dulgher, muncitor în fabrică şi lucrător în port. Şi deodată s-a aflat în centrul interesului public. Ştirea despre vindecările lui miraculoase s-a răspândit în toată lumea. Din toate ţările veneau la el bolnavi, primea scrisori cu rugăminţi şi oferte. Zeci de mii de oameni care căutau ajutor mergeau acolo unde el îşi desfăşura activitatea. Se profila o revoluţie în medicină.

Sub povara interdicţiilor, a proceselor şi a colaboratorilor profitori

Forţele ostile erau prezente şi ele şi făceau totul pentru a interzice activitatea lui Bruno Gröning. L-au urmărit interdicţii de vindecare, i-au fost intentate procese. Toate eforturile lui Bruno Gröning de a face ca activitatea sa să se desfăşoare conform prevederilor legale existente la acea dată au eşuat. Pe de o parte, exista rezistenţa celor aflaţi pe diferite nivele ale puterii şi pe de altă parte incapacitatea sau dorinţa de îmbogăţire a colaboratorilor săi. Când, în ianuarie 1959 Bruno Gröning a murit într-un spital din Paris, ultimul proces împotriva sa era în plină desfăşurare. Procesul a fost sistat, sentinţa nu a mai fost pronunţată niciodată şi multe întrebări au rămas fără răspuns.